Header, Travel with Me

Scubadiving si emotii.

Din categoria, “vai, mama, tu ma omori pe mine” , vara asta mi-am mai indeplinit o dorinta. (Mama, sa nu crezi ca te citez sau ceva de genul; departe de mine gandul asta:) )

De cativa ani ma chinui sa fac scubadiving. Ca tot omul, de altfel. Dar frica de nou si de adancuri m-a impiedicat sa traiesc clipa si am tot amanat-o de la an la an. Pana in vara asta cand am spus “gata”. Care este cel mai rau lucru care mi se poate intampla: sa ma manance un rechin? sa ma inghita o balena? sa inghet in apa mai ceva ca Leo in Titanic? Sau sa lesin si sa ma salveze “un siren”? Hmm…ca de obicei am realizat ca exagerez asa ca am trecut la fapte.

Sau… ma rog, obligat fortat, mi-am pus echipamentul pe mine, am sarit in apa, m-a apucat criza existentiala pe seama faptului ca eu nu voi putea vreodata sa respir prin tubul de oxigen, am continuat sa ma plang instructorului ca sunt ingrijorata si 5 secunde mai tarziu deja eram sub apa in cautarea pestisorilor aurii.

8 metri mai in adancuri, iata-ma pe mine in culmea fericirii, alergand sa ating milioanele de pesti ce-mi treceau prin fata ochilor si care veneau catre mine sa manace paine, chiar din palma mea. Am trecut rapid peste durerea de urechi provocata de presiune si m-am bucurat de fiecare secunda de euforie provocata de endorfinele puse la lucru.

Si pentru ca ce e frumos se termina intotdeauna repede, cele 30 de minute petrecute sub apa le-am simtit cat 3 minute iar la intoarcerea la suprafata instructorul m-a “acuzat” ca am uitat repede de frica si am zambit cu gura pana la urechi tot timpul petrecut in apa.

Sa fie oare asta fericirea adevarata?

Cheers pentru inca o dorinta indeplinita!

S.

Comentarii