Header, Home, Thoughts&Smiles

De vorba cu perfectiunea.

Imi place mult sa ma pierd in curgerea apei line a raului care preia forma pietrelor si le modeleaza totodata. Un proces perfect de adaptare a doua elemente care par sa se imbratiseze continuu. Caci asa e natura; e mereu perfecta. E mereu poveste.

Si natura omului? Cum de n-am invatat de la apa si de la stanci sa fim perfecti de la prima imbratisare de priviri? Sa fie oare emotiile de vina? Sau frica de a fi judecati? Frica de a nu sti exact ce gandeste cel din fata ta, desi il vezi pierdut in privirea ta. Sa fie oare momentele de liniste cu care nu mai suntem obisnuiti? Pentru ca in fuga noastra dupa liniste am uitat sa apreciem linistea. Sa fie oare pentru ca inca nu s-a inventat scoala care sa ne invete perfectiune si atunci o sa dam vina pe cei sapte ani de acasa?

Dar stai! Cine vrea de fapt perfectiune? Cine vrea sa concureze cu natura? Cine vrea oameni care sa curga lin, in acelasi ritm, fara macar vreun zvac aparte?

Caci ce poate fi mai perfect decat un om imperfect? Raspunsul: Un om imperfect care are curaj.
Sa puna cartile pe masa si sa-si dezvaluie vulnerabilitatile.
Sa dea jos masca fricii.
Sa spuna fix ce are de spus.
Sa taca exact cand simte sa taca.
Sa lase sufletul sa tremure cand e infasurat de priviri si glasuri plapande.
Sa aiba rabdare.
Sa-si puna intrebari.
Sa-l macine gandul care incepe cu daca.
Sa vorbeasca mult cand are emotii si sa fie ok.
Sa zambeasca fara motiv si sa nu fie macinat de remuscari ca si-a dat voie sa zambeasca; ba chiar sa rada mai departe cu gura pana la urechi.
Sa se simta in largul lui chiar daca incaperea e noua.
Sa poata vorbi despre copilarie ore intregi sau despre iubiri pierdute.
Sa se intrebe: oare cine sunt eu cand sunt cu tine?!

Sorina.

 

Comentarii